Lipsa de valoare

Lipsa de valoare

Valentin ŞERBĂNUŢ

Omogenizare, antrenori schimbaţi, mercenari, psihologie, mentalitate de învingători. Toate sunt numai scuze

De Timişoara s-a despărţit şi Sorin Cîrţu. Învins, cum a plecat Hagi, cum a plecat Olăroiu. La fel ca alţii, a spus şi el “de data asta nu a mers”. Fiecare din ei trece peste momentul rupturii de echipă cu gândul că pe Bega nu i-a ieşit, nu a obţinut performanţa dorită, perând că la viitorul contract va reuşi ce şi-a propus. Între timp, Poli rămâne mereu la acelaşi nivel.

De aproape doi ani competiţionali, se tot formează şi se tot sedimentează un prim “11”. Se aşteaptă să apară relaţiile de joc, tinerii din lot să facă saltul spre marea performanţă, experienţa jucătorilor mai vârstnici să fie şi ea folositoare.

Când colo, tot ce se întâmplă în jurul lui Poli rămâne mediocru, echivalat în rezultatele care asigură echipei un locşor sigur în mijlocul clasamentului, fără dureri de cap cu retrogradarea, dar şi fără şanse reale la un loc pe podium sau chiar la o luptă pentru titlu.

Este deja greu de imaginat că o echipă poate avea o pasă proastă atât de lungă. Este şi mai greu de imaginat că jucătorii pierd deliberat primele consistente şi sunt capabili de nişte conspiraţii de Hollywood, iar antrenorii care vin la Poli se dovedesc fie prea defensivi, fie de o valoare incertă, fie depăşiţi etc. Scuzele puerile au luat locul informaţiilor. Nu există omogenitate, arbitrii fură echipa, presiunea e prea mare, există interese malefice împotriva clubului, jucătorii sunt “mercenari” şi indolenţi. De unde! Numai scuze, toate aceste alibiuri denotă doar că Poli suferă de lipsă de valoare!

Cum altfel se poate ca o echipă care înghite anual 10 milioane de euro nu e în stare să facă măcar un singur joc excelent într-un an de zile, deşi a fost condusă de trei antrenori distincţi în perioade distincte?