Uneori sunt melancolic. La mulți ani

Uneori sunt melancolic. La mulți ani

Timișoara era în urmă cu cinci ani la coada clasamentului și Toni Doboș la capătul puterilor sale. Făcuse multe pentru Poli, dar drumul dădea într-o fundătură. Căuta un patron pentru ca acest copil al său, așa cum îi plăcea să alinte echipa, să trăiască mai departe, să crească frumos și deștept, să hrănească iubirea și orgoliul fanilor bănățeni cu rezultate mari și ambiții.

Abia împlinisem 21 de ani și eram în primul meu an de presă, eram entuziasmat de lumea pe care o găsisem și visam să scriu cândva coloane de editorial. Stăteam de plăcere de multe ori până târziu doar ca să văd prima pagină de “mâine”, iubeam camera aia rece iarna și caldă vara de pe Revoluției numărul 8, eram la etajul trei, ultimul, oferea un fel de intimitate aparte la un loc cu holul unde fumam fără să mă intereseze anunțul cu fumatul interzis. Acolo m-am născut profesional, lângă Luci Lipovan, prins în acel sfârșit de 2004 cu ochii în Top Capital după un potențial investitor la Poli și pus mereu pe telefoane. Cumva, aflase de un consorțiu dubios condus de niște români cu sediul în Londra. Era Balkan Petroleum Ltd., iar în ziua din acel decembrie, până seara, pe o poză făcută de Ocsi și prelucrată de Aetres (prietenii știu), aveam în fața ochilor pe Mac-ul lui Cristi macheta tricoului cu sigla BkP.

Ziarul a avut retur practic zero, au urmat alte ediții, cu zilele, au început să apară numele și numerele celor din BkP, Emil Roșianu a fost primul care a vorbit despre proiectul lor la Timișoara, apoi s-a prezentat la reunirea din ianuarie a echipei. Era un ger incredibil, eram cu Jaka și cu Ocsi undeva pe terenurile sintetice de la Banu Sport și înghețam când a apărut Roșianu în ceva Audi, nu știu de care. Era îmbrăcat într-un costum elegant, dar nu schița nici un gest de frig. Undeva în colț, ziariștii făceau glume cu mafioți, el și Toni strângeau mâna simbolic, bătuseră palma și Timișoara urma să aibă alte surprize. Olăroiu și lotul FC Național, Contra – transfer pe care Bucureștiul nu l-a crezut, transfer pentru care am cerut suplimentare de tiraj și s-a vândut tot ziarul -, Moldo, Ovidiu Petre și alții.

Era începutul. Au urmat ani cu multe amintiri frumoase, cu subiecte de tot felul, uneori cu greșeli, toate cu oameni frumoși alături. Luci, Ocsi, Cristi, Schili, Jaka, Sile, Roxana, Alex, Cornel, Virgil, Radu, cronologic luați, sunt toți prieteni.

Nu știu ce va aduce 2010. La Poli, un nou război între BkP și autorități și poate că proiectul Timișoara al lor se va încheia. Nu știu ce va fi la ProSport, nu știu ce va aduce 2010 în niciun capitol și nu cred că sunt oameni care să știe cu exactitate, dar știu că ultimii cinci ani m-au maturizat, chiar dacă am pierdut definiția de suporter, m-au învățat că drumurile nu au fundături dacă te zbați și știu că aș vrea alți ani ca ăștia.

La mulți ani tuturor, fie ca 2010 să vă aducă acele clipe care te fac să adormi seara bucuros și mulțumit de tine, fie ca acele vise pe care dimineața le regăsiți în crâmpeiul dintre somn și trezire să ia contur, fie ca prezentul să nască un viitor la capătul căruia să se audă Sinatra și “I did it my way”.