Sunday, March 01, 2009

Caracterizarea sportivilor de performanţă

Citesc în zilele acestea o carte pe care mi-a luat-o Sorin, "Cronicarul sportiv", de Richard Ford. Îmi place, poate şi din cauza meseriei mele. Încă nu am terminat de citit cartea, dar am găsit în urmă cu două zile un pasaj pe care doream neapărat să îl redau aici. Este vorba despre caracterizarea făcută pentru imaginea tipică a sportivului de performanţă, este o ilustraţie pe care eu o consider extrem de bine construită şi conţine ca bonus o concluzie reală pentru acei destul de mulţi ziarişti sportivi care tind să o uite şi să îşi construiască propriile statui: "poţi fi sigur că nu se frământă (sportivul) nici un pic apropo de tine şi de ceea ce gândeşti tu".
Acum nu vă mai bat la cap, fragmentul este mai jos şi, chiar dacă pare lung, nu vă ia mai mult de cinci minute să îl citiţi.

Aşadar fragment din "Cronicarul sportiv" de Richard Ford.

În acest moment, poate ar fi interesant să spun câteva cuvinte despre sportivi, pe care i-am admirat dintotdeauna, fără a fi simţit nevoia să fiu ca ei şi fără să-i fi luat prea în serios, deşi mi s-au părut pragmatici şi interiorizaţi exact ca grecii antici (dar mereu optimişti în ceea ce întreprind).

Sportivii, în general, sunt oameni care preferă ca faptele să vorbească în locul lor, oameni fericiţi că ceea ce întreprind îi reprezintă. Drept consecinţă, când stai de vorbă cu un sportiv, cum fac eu tot timpul în vestiare, în cafenele şi pe holuri de hotel, stând în picioare lângă automobile scumpe - chiar dacă nu e deloc atent la tine, aşa cum e cazul adesea -, nu se întâmplă niciodată să se simtă cumva stingher sau alienat, sau să aibă vreo spaimă existenţială. E posibil să se gândească la o ladă de bere sau la un grătar în aer liber, ori la vreun lac artificial din Oklahoma unde i-ar plăcea să facă schi nautic, la vreo tipă ori la o nouă caroserie de Chevrolet, sau la o discotecă pe care o deţine ca paravan fiscal, ori pur şi simplu la el însuşi. Dar poţi fi sigur că nu se frământă nici un pic apropo de tine şi de ceea ce gândeşti tu. Manifestă un egoism de o specie rară, care presupune că nu îşi analizează niciodată scntimentele pentru a se întreba ce alternative ar exista la ceea ce spune sau gândeşte el. De fapt, sportivii ajunşi în culmea gloriei transformă pragmatismul într-un mister de sine stătător, prin simplul fapt că se lasă absorbiţi de ceea ce fac.

Anii întregi de antrenament sportiv te învaţă un lucru: necesitatea de a renunţa la îndoială, ambiguitate şi introspecţie, în favoarea dimensionalităţii unice a promovării de sine, care are recompense imediate în sport. Poţi chiar să strici totul atunci când li te adresezi unor sportivi cu vocea ta obişnuită, care să trădeze doza de contingent şi de nesiguranţă din ea. Îi poţi băga în sperieţi demonstrându-le că lumea - în care adesea nu le merge prea bine şi unde, odată cariera lor încheiată, uneori au parte de depresii, încurcături financiare şi lucruri mai urâte chiar - este mai complexă decât i-a făcut pe ei să creadă antrenamentul practicat. Prin urmare, sportivii îşi preferă propriile voci şi întrebări sau chiar păsăreasca unor coechipieri (fie ea şi în spaniolă). Iar dacă eşti cronicar sportiv, trebuie să te adaptezi vocilor şi răspunsurilor lor: „Cum o să bateţi voi echipa asta, Stu ?” Cu siguranţă că adevărul se poate obţine şi aşa – “O să ieşim, pur şi simplu, pe teren şi o să jucăm în stilul nostru, Frank, din moment ce în felul ăsta am ajuns aşa de departe” — dar va fi adevărul lor mai simplu, nu adevărul tău complex – doar dacă, fireşte, nu eşti de acord cu ei, ceea ce mie mi se întâmplă adesea. Sportivii, bineînţeles, nu sunt întotdeauna atât de cretini pe cât se spune uneori, fiind adeseori capabili să discute inteligent despre lucrurile care îi interesează până îţi vâjâie capul.

Un sportiv, de exemplu, nu s-ar lăsa niciodată indispus de o poveste ca aceea pe care tocmai mi-a spus-o Vicki (notă: de fapt un dialog între Frank şi iubita lui, Vicki, pe tema deceselor unor persoane apropiate şi modul în care asta le afectează puternic viaţa şi le ridică întrebări sau depresii), chiar dacă aceleaşi sentimente l-au secat, poate, şi pe el la inimă. Este antrenat să nu se lase prea impresionat de aşa ceva sau, dacă se întâmplă să îl impresioneze mai mult decât simte că poate suporta, să se ducă afară şi să facă cinci sute de aruncări la coş sau să alerge până cade din picioare ori să se repeadă la vreun aparat complicat. Admir această calitate mai mult decât pe oricare alta. Sportivul ştie ce îl face fericit, ce îl scoate din minţi şi ce trebuie să facă în ambele situaţii. Sub acest aspect, este un adevărat adult. (Deşi, din această cauză, îi este absolut imposibil să-ţi devină prieten.)

[…]

Totuşi, în privinţa sportivilor, vreau să mai spun doar un lucru: e posibil să înveţi prea multe despre ei, ba chiar să înveţi să-i deteşti, la fel cum e posibil să ţi se întâmple cu oricine. Când priveşti foarte de aproape, este extraordinar cât de mult ţi se pare că seamănă toţi - deloc surprinzător şi indubitabil. Şi, din acest motiv, uneori eu spun mai puţin decât ştiu, dar în opinia mea băieţii din branşă fac o greşeală cu interviurile acelea profunde.
Prefer să ating o coardă sensibilă, cu subiecte care să iţi meargă drept la inimă. Bunăoară, să scriu despre un puşti negru şi pricăjit din Bradenton, Florida, care nu stia să citească, suferea de rahitism şi avusese ciocniri cu oamenii legii, dar care mai târziu primeşte o bursă pentru baschet la o universitate importantă din Vestul Mijlociu, devine vedetă, învaţă să citească şi, până la urmă, îşi ia licenţa în psihologie, se însoară cu o albă şi ulterior îşi deschide o firmă de consultanţă în Akron. Da, asta e o poveste frumoasă. Fata ar putea să fie de origine est-europeană. Părinţii ei s-ar opune iniţial, dar în final s-ar lăsa convinşi.
Dacă toate astea lasă impresia că a fi cronicar sportiv ar fi cel mult o treabă superficială este fiindcă chiar aşa stau lucrurile. Dar asta nu înseamnă deloc că e o meserie de lepădat. Şi nici că eu, recunosc, aş fi cu totul nepotrivit pentru aşa ceva.

1 comentarii:

Lucian said...

am citit-o si eu. mi-a placut, dar mi se pare obositoare in anumite parti. tre sa le caut si pe celelalte doua din trilogie

3/01/2009 6:35 PM

Tagguri

adrian mutu (4) Africa de Sud 2010 (5) alina dumitru (1) ANAF (1) Anja Andersen (1) antena 3 (1) arbitraj (3) arogantele etapei (11) australian open (1) Auto (3) baschet (5) ben collins (1) bet365 (1) bonetti (1) CFR (1) cfr cluj (1) Champions League (12) chiajna (1) ciclism (1) Cinism (15) concordia chiajna (1) CR9 (1) Cristian Gatu (1) cronica (7) cs otopeni (1) curiozitati (14) curtean (1) de la prieteni (1) digimobil (2) dinamo (5) Distractie (56) Diverse (30) divizia A (63) divizia sport (1) dopaj (2) dunarea giurgiu (1) echipa nationala (1) Eu (21) fc vaslui (1) Federer (2) Fenomen (8) Fotbal (50) fotbalul mic (1) fotbalul romanesc (2) Foto (6) FRF (6) furt (1) Gafa (5) Gheorghe Tadici (1) Handbal (7) huligani (1) ioan igna (1) ioan niculaie (1) ioan ovidiu sabau (1) Ironie (13) JO2010 (2) lance armstrong (1) laurentiu diniță (1) Le Tour (7) Legende (8) liga i (3) maria sharapova (1) messi (1) mitica dragomir (1) mitică dragomir (1) Mizerie (9) Mondiale 2010 (1) murray (1) Muzică (3) nadal (1) nereida gallardo (1) Nervi (19) nesimtire (4) NHL (15) nissan (1) offtopic (11) Olimpiada (8) Oltchim (1) Omagiu (12) Opinie (66) pariuri (26) phishing (1) poli timisoara (9) politia romana (1) politica (1) Preluate (5) Premier League (4) probleme pariuri (1) prosport (1) Prostie (24) Publicate (46) publicitate (3) radio (1) rapid (3) razvan lucescu (1) reclama (1) religie (1) Reprezentativa (17) respect (1) rubio (1) sabau (1) scandal (6) Serbia (1) Serie A (1) Snooker (2) sondaj (6) Speculatie (9) steaua (2) suporteri (2) telefonie (2) Tenis (10) the stig (1) top gear (1) unirea urziceni (2) universitatea craiova (2) victor piturca (1) victoria branesti (1) violenta (2) vodafone (2) ziaristi (25)