Play-off, my love
Până la urmă, ceea ce s-a jucat în play-off-ul Champions League a fost o încântare ca rezultate. Mi-a părut bine că Sevilla a luat-o în freză. Nu aș fi suportat să aud iar aceleași superlative pentru a treia sau a patra oară în tot atâția ani în cazul în care picau cu CFR Cluj.Mi-ar fi plăcut să văd în grupe și Sheriff-ul ca să vadă românii că până și Moldova poate să ajungă acolo, dar moldovenii n-au prea avut ce arăta.
Mi-a plăcut însă că Werder a reușit să întoarcă soarta de așa natură încât să lase Italia soră cu Spania la numărul de echipe, adică trei, nu patru. Și mi-a plăcut pentru că fotbalul nemțesc e al naibii de frumos în comparație cu fotbalul italian.
Dar cel mai mult mi-a plăcut Partizan. Anderlecht are tradiție și tot rahatul în spate, dar mi se pusese rău pata pe ei de anul trecut, de când au jucat la Timișoara. Nu știu de ce, de atunci nu îi mai suport. În schimb, tot de la meciurile cu Poli, Partizan mi-a rămas undeva în suflet cu o notă pozitivă. A fost de vină galeria aia a lor care la Timișoara a mai fost cum a fost, dar la Belgrad a fost de nedescris. Pe stadionul ăla, împreună cu alte vreo trei stadioane pe care am fost, am simțit că sunt ziarist, am simțit puterea fotbalului. Spre deosebire de Anderlecht, care ar fi fost atât pe teren cât și în tribune o prezență anostă în Champions League, Partizan va fi măcar ca atmosferă greu de rivalizat, în special că anul acesta Liverpool n-a reușit să ducă Anfield-ul pe harta competiției.
Imaginile de mai jos sunt de la un meci de baschet, dar oamenii sunt aceiași în sală ca și pe stadion. Am ales acest video din cauza calității sale.
0 comentarii:
Post a Comment